Home | Athenagoras | Muntele Athos 1993 | Muntele Athos 1999 | Contactati-ma

Scrisoarea catre Patriarhul ecumenic 1993

Biserica Ortodoxa

8 decembrie 1993

Dumnezeiestii Sale Prea Fericiri, Patriarhul Ecumenic, Parintele si Stapanul nostru, Chirio Chir Vartolomeu,

Prea Sfinţite Parinte si Stapane:

Unirea Bisericilor sau, mai precis, unirea heterodocsilor cu Biserica noastra cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca este de dorit si de către noi, ca sa se poate implini rugaciunea Domnului, ... ca toti una sa fie (Ioan 17:21). În orice caz, intelegem si asteptam potrivit intelegerii Ortodoxe. Precum ne aduce aminte Profesorul Ioannis Romanides, „Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor deveni madulare ale Trupului Sau, Biserica...”

Pentru aceasta, de fiecare data cand crestinii heterodocsi ne viziteaza, în vreme ce le oferim dragoste si ospitalitate intru Hristos, suntem constienti cu durere ca suntem despartiti in credinta si, din această pricină, nu putem avea o comuniune ecleziastica.

Schisma, despartirea dintre ortodocsi si ne-calcedonieni, mai intai, si intre ortodocsi si apuseni, mai apoi, reprezinta o drama asupra careia nu trebuie sa pastram tacerea sau nepasarea.

In acest context, apreciem, prin urmare, eforturile facute cu frica lui Dumnezeu si potrivit Traditiei Ortodoxe, ce urmăresc o unire ce nu poate avea loc prin tinerea sub tacere sau deprecierea invataturilor Ortodoxe, sau prin ingaduirea invataturilor false ale heterodocsilor, deoarece nu ar fi o unire in Adevar. Si apoi, in cele din urma, nu va fi primita de catre Biserica, nici binecuvantata de Dumnezeu, intrucat, potrivit zicerii patristice, „Un lucru bun nu este bun daca nu este dobandit pe o cale buna.”

Dimpotriva, va aduce noi schisme si noi diviziuni si nenorociri asupra deja dezbinatului  trup al Ortodoxiei. Ajunsi aici, am dori sa spunem ca in fata marilor schimbari ce au loc in tinuturile cu o prezenta Ortodoxa, si inaintea atator împrejurări schimbătoare la scara mondiala, Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, cu alte cuvinte cea Ortodoxa, ar trebui sa intareasca unitatea Bisericilor locale si sa se daruiasca ingrijirii madularelor ei îngrozite si intaririi lor duhovnicesti – pe de o parte, si in constiinta ei [ca Una Sfântă Biserică], ar trebui sa sune din trambita puterii şi Harului ei răscumpărător unic, vădindu-l omenirii celei cazute – pe de altă parte.

In acest duh, dupa masura ingaduită de poziţia noastra monahicească, urmarim indeaproape evolutiile in miscarea si dialogurile asa-zis ecumenice. Luam nota ca uneori cuvantul Adevarului este impartit cu dreptate iar, alteori, se fac compromisuri si concesii privind chestiuni importante ale Credintei.

I

Prin urmare, ne-au pricinuit o adanca intristare declaratiile şi actiunile in care s-au angajat reprezentantii Bisericilor Ortodoxe, de nemaiauzit pana astazi si cu totul impotriva sfintei noastre Credinte.

Vom mentiona mai intai cazul Prea-Fericirii Sale [Parthenie], Patriarhul Alexandriei, care, in cel putin doua dăţi, a afirmat ca noi, crestinii, s-ar cuveni sa-l recunoastem pe Mohamed ca proroc. Pana in ziua aceasta, insa, nimeni nu i-a cerut sa coboare [din Tron], si acest teribil de nechibzuit Patriarh continua sa prezideze in Biserica Alexandriei ca si cum nu ar fi nimic in neregula.

In al doilea rand, mentionam cazul Patriarhiei Antiohiei, care, fara o hotarare Pan-Ortodoxa, a purces la comuniunea ecleziastica cu ne-calcedonienii [monofizitii]. Aceasta s-a facut in pofida faptului ca o problema extrem de serioasa nu a fost inca solutionata. Este vorba de neacceptarea de catre cei din urma a Sinoadelor Ecumenice de dupa cel de-al Treilea si, in particular, a celui de-al Patrulea, Sinodul de la Calcedon, care de fapt se constituie într-o temelie de neclintit a Ortodoxiei. Din nefericire, si in acest caz, nu am vazut nici macar un singur protest al celorlalte Biserici Ortodoxe.

Chestiunea de cea mai mare gravitate, insa, este schimbarea inacceptabila a pozitiei Ortodoxe în declaratia comuna din iunie 1993, la Conferinta de la Balamand, a comisiei mixte de dialog intre Romano-catolici si Ortodocsi. Aceasta a adoptat pozitii anti-Ortodoxe, si indeosebi asupra acestui lucru vrem să atragem atentia Prea-Fericirii Voastre.

Mai intai, trebuie sa marturisim ca declaratiile pe care Prea Fericirea Voastra le-a facut din vreme in vreme, cum că miscarea Uniata este un obstacol de netrecut in calea continuarii dialogului dintre Ortodocsi si Romano-catolici, ne-au linistit pana acum.

Dar documentul de mai sus [de la Balamand] da impresia ca declaratiile voastre sunt eludate. Mai mult, Unia este amnistiata si este invitata la masa dialogului teologic, in pofida deciziei contrare a celei de Treia Conferinte Pan-Ortodoxe din Rhodos, care cere: „retragerea deplina din tarile Ortodoxe a agentilor Uniati si propagandistilor Vaticanului; incorporarea asa-ziselor Biserici Unite si supunerea lor Bisericii Romei inainte de inceperea dialogului, deoarece Unia si dialogul, in acelasi timp, sunt incompatibile”.

II

Prea Fericirea Voastra, cel mai mare scandal, insa, este pricinuit de pozitiile ecleziologice din document. Ne vom referi aici numai la abaterile fundamentale.

La Paragraful 10 citim:

Biserica Catolica... (care a condus lucrari misionare impotriva Ortodocsilor si) s-a infatisat ca singura careia i s-a incredintat mantuirea. Drept raspuns, Biserica Ortodoxa, la rândul ei, a ajuns sa accepte aceeasi concepţie potrivit careia numai înăuntrul ei poate fi gasita mantuirea. Pentru a asigura mantuirea „fratilor despartiti” s-a ajuns chiar la rebotezarea unor creştini si să se dea uitării anumite cerinte ale libertatii religioase a persoanelor si ale actelor lor de credinta. Acestei persoective i s-a acordat puţină atenţie in acea perioadă.

Ca ortodocsi, nu putem accepta acest punct de vedere. Faptul că Sfânta noastră Biserică Ortodoxă a inceput sa creada ca detine in mod exclusiv mantuirea nu a fost o reacţie impotriva Uniatismului, ci a crezut aceasta inainte ca Unia sa existe, de pe vremea Schismei, ce a avut loc din pricina dogmelor . Biserica Ortodoxa nu a asteptat venirea Uniei pentru a dobandi constiinta ca este continuatoarea neprihanita a Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici a lui Hristos, intrucat a avut dintotdeauna aceasta constiinta de sine, aşa cum a avut si constiinta ca Papalitatea se afla in erezie. Daca nu a folosit termenul de erezie mai des, a fost pentru ca, potrivit Sfantului Marcu al Efesului, „Latinii nu sunt doar schismatici ci si eretici. Insa Biserica a tacut despre aceasta, căci neamul lor este mare si mai puternic decat al nostru... si nu am dorit sa cadem in triumfalism asupra Latinilor ca eretici ci sa primim intoarcerea lor si sa cultivam fratietatea”.

Dar cand Uniatii si agentii Romei s-au dezlantuit asupra noastra, in Rasarit, pentru a face prozelitism printre Ortodocsii aflati in suferinta, indeosebi prin mijloace ilegale, aşa cum fac pana si astazi, Ortodoxia a fost silită sa declare acel adevar, nu cu scopul prozelitismului, ci spre a ocroti turma.

Sfantul Fotie a înfăţişat adesea Filioque ca fiind o erezie, si pe cei ce cred in ea ca fiind cacodocsi [rau-credinciosi].

Sfantul Grigorie Palama spunea de apuseanul Varlaam, că atunci cand acesta a venit la Ortodoxie „nu a primit apa sfintitoare de la Biserica noastra... ca sa spele intinaciunea [sa] apuseană”. Sfantul Grigorie il consideră în chip vădit un eretic ce are nevoie de har sfintitor, pentru a veni in Biserica Ortodoxa.

Declaratia din paragraful in discutie asaza in mod nedrept responsabilitatea asupra Bisericii Ortodoxe, pentru a reduce responsabilitatile Papistasilor. Cand au incalcat Ortodocsii libertatea religioasa a Uniatilor si a Romano-Catolicilor, botezandu-i impotriva vointei lor? Si, daca au existat unele exceptii, Ortodocsii care au semnat documentul de la Balamand uita ca cei care au fost rebotezati impotriva voii erau urmasi ai Ortodocsilor care au fost facuti cu forta Uniati, asa cum s-a petrecut in Polonia, Ucraina si Transilvania. (Vezi Paragraful 11)

In Paragraful 13 citim:

De fapt, indeosebi de cand au inceput Conferintele Pan-Ortodoxe si de la al Doilea Conciliu Vatican, redescoperirea si acordarea valorii cuvenite Bisericii ca comuniune, atat din partea Ortodocsilor cat si a Catolicilor, a schimbat profund perspectivele si, prin urmare, atitudinile. De fiecare parte se recunoaste ca ceea ce Hristos a incredintat Bisericii Sale – profesarea credintei apostolice, participarea in aceleasi sacramente, deasupra tuturor preotia unica celebrand unica jertfa a lui Hristos, succesiunea apostolica a episcopilor – nu poate fi proprietatea exclusiva a uneia dintre Bisericile noastre. In acest context, este clar ca orice forma de rebotezare trebuie evitata.

Noua descoperire a Bisericii drept comuniune de catre Romano-Catolici are, bineinteles, o anume importanta pentru ei, care nu gasesc iesire din dilema ecleziologiei lor totalitare, si, astfel, trebuie sa isi intoarca sistemul de gandire inspre caracterul comun al Bisericii. Astfel, opus unei extreme, cea a totalitarismului, ei asaza o alta, cea a colegialitatii, motivata intotdeauna la acelasi nivel centrat pe om. Biserica Ortodoxa, insa, a avut pururi constiinta ca nu se gaseste intr-o comuniune simpla, ci intr-una teantropica sau o „comuniune de indumnezeire [theosis]”, precum spune Sfantul Grigorie Palama in omilia sa asupra purcederii Duhului Sfant. Mai mult, comuniunea de indumnezeire nu este doar necunoscuta, ci si ireconciliabila cu teologia Romano-Catolica, care respinge [invatatura despre] energiile necreate ale lui Dumnezeu care alcatuiesc si sustin aceasta comuniune.

Date fiind aceste adevaruri, cu mare tristete a trebuit sa confirmam ca aceste paragraf [13] face Biserica Ortodoxa egala celei Romano-Catolice care zace in cacodoxie [credinta gresita].

Grave deosebiri teologice, precum Filioque, primatul si infailibilitatea papala, harul creat etc. primesc amnistie, si este nascocita o unire fara nici un acord in dogma.

Astfel sunt dovedite presimtirile ca unirea planuita de Vatican, in care, precum spunea Sfantul Marcu al Efesului, „vointa este manipulata fara de voie” (adica, ortodocsii, care astazi traiesc si sub circumstante ostile etnic si politic si sunt robiti catre neamuri de alte religii), este silita a se petrece fara sa existe o intelegere privind deosebirile de doctrina. Planul este ca unirea sa aibă loc, in pofida deosebirilor, prin recunoasterea reciproca a Tainelor si a succesiunii apostolice a fiecarei Biserici, si aplicarea intercomuniunii, limitata la inceput, iar apoi extinsa. Dupa aceasta, diferentele de doctrina pot fi discutate doar ca pareri teologice.

Dar o data ce unirea are loc, ce rost mai are discutarea deosebirilor teologice? Roma stie ca Ortodocsii nu vor primi niciodata invataturile ei straine. Experienta a dovedit aceasta, in diferitele incercari de unire de pana in prezent. Prin urmare, in pofida deosebirilor, Roma mestesugeste o unire si nadajduieste, dintr-un punct de vedere umanist (asa cum a fost intotdeauna perspectiva ei), ca, fiind elementul mai puternic, cu vremea il va absorbi pe cel mai slab, si anume, Ortodoxia. Parintele Ioannis Romanidis a expus aceasta in articolul sau „Miscarea uniata si ecumenismul popular”, din Marturia Ortodoxa, februarie 1966.

Am dori sa punem urmatoarele intrebari Ortodocsilor care au semnat acest document:

Constituie filioque, primatul si infailibilitatea [papala], purgatoriul, imaculata conceptiune si harul creat, o marturisire apostolica? In pofida tuturor acestora, este cu putinta pentru noi Ortodocsii sa recunoastem drept apostolica credinta si marturisirea Romano-Catolicilor?

Aceste grave abateri teologice ale Romei sunt erezii sau nu?

Daca sunt, asa cum au fost numite de catre Sinoadele si parintii Ortodocsi, nu implica aceasta invaliditatea Tainelor si a succesiunii apostolice a heterodocsilor si a cacodocsilor de acest soi?

Este cu putinta ca plinatatea harului sa existe acolo unde nu se gaseste plinatatea adevarului?

Este cu putinta a-L diferentia pe Hristosul adevarului de Hristosul Tainelor si al succesiunii apostolice?

Succesiunea apostolica a fost mai intai asezata de catre Biserica ca o intarire istorica a pastrarii neintrerupte a adevarului ei. Dar atunci cand adevarul insusi este deformat, ce inteles poate avea o pastrare formala a succesiunii apostolice? Nu au avut adesea marii ereziarhi acest fel de succesiune exterioara? Cum este cu putinta ca si ei sa fie priviti ca purtatori ai Harului?

Si cum este cu putinta ca doua Biserici sa fie socotite „Biserici Surori” nu pentru obarsia lor comuna pre-Schisma, ci pentru asa-zisa lor marturisire, Har sfintitor si preotie comune in pofida marilor lor deosebiri in dogme?

Cine dintre Ortodocsi poate accepta ca adevarat urmas al Apostolilor pe cel infailibil, pe cel cu primatul de autoritate de a stapani asupra intregii Biserici si de a fi conducatorul religios si lumesc al Statului Vatican?

Nu ar fi aceasta o negare a Credintei si a Traditiei Apostolice?

Ori semnatarii acestui document nu stiu ca multi dintre Romano-Catolicii de astazi gem sub piciorul Papei (si sub sistemul sau ecleziologic scolastic si centrat pe om) si doresc sa vina la Ortodoxie?

Cum se poate ca acesti oameni ce sunt chinuiti spiritual si doresc sfantul Botez sa nu fie primiti in Ortodoxie deoarece se presupune ca acelasi Har se gaseste si aici si acolo? Nu ni se cuvine, in acest moment, sa le respectam libertatea religioasa, asa cum cere declaratia de la Balamand cu alta ocazie, si sa le acordam Botezul Ortodox? Ce aparare vom infatisa Domnului daca tinem deoparte plinatatea Harului de la cei ce, dupa ani de chin si de cautare personala, doresc sfantul Botez al Bisericii noastre Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca?

Paragraful 14 al documentului il citeaza pe Papa Ioan Paul II: „Efortul ecumenic al Bisericilor Surori ale Rasaritului si Apusului, asezat in dialog si rugaciune, este cautarea pentru comuniunea desavarsita si totala, ce nu este nici absorbtie, nici fuziune, ci o intalnire in adevar si dragoste.”

Dar cum este posibila o unire in adevar, cand deosebirile in dogme sunt lasate deoparte si ambele Biserici sunt numite surori in pofida deosebirilor?

Adevarul Bisericii este nedespartit intrucat este Insusi Hristos. Dar cand exista deosebiri in dogme, nu poate exista unitate intru Hristos.

Din ceea ce stim despre Istoria Bisericii, Bisericile au fost numite Biserici Surori atunci cand tineau aceeasi credinta. Niciodata nu a fost numita Biserica Ortodoxa o sora a oricarei dintre bisericile heterodoxe, indiferent de gradul acestora de heterodoxie sau de cacodoxie.

Ne punem o intrebare fundamentala: este cu putinta ca sincretismul religios si minimalismul doctrinal – produsele secularizarii si umanismului – sa-i fi influentat pe semnatarii ortodocsi ai documentului?

Se pare ca documentul adopta, poate intaia data din partea Ortodocsilor, pozitia ca doua Biserici, cea Ortodoxa si cea romano-catolica, formeaza impreuna Biserica cea Una Sfanta sau sunt doua expresii legitime ale ei.

Din nefericire, este intaia oara cand Ortodocsii au primit oficial o forma a teoriei ramificatiilor.

Ingaduiti-ne sa ne exprimam adanca intristare, pe masura ce aceasta teorie vine intr-un conflict strigator cu Traditia si Constiinta Ortodoxa, de pana acum.

Avem nenumarate marturii catre Constiinta Ortodoxa ca singura Biserica noastra alcatuieste Una Sfanta Biserica, ce sunt recunoscute ca pan-Ortodoxe in autoritate. Ele sunt:

1. Sinodul de la Constantinopol, 1722;

2. Sinodul de la Constantinopol, 1727;

3. Sinodul de la Constantinopol, 1838;

4. Enciclica de la 1848 a celor patru Patriarhi ai Rasaritului, dimpreuna cu sinoadele lor;

5. Sinodul de la Constantinopol, 1895.

Acestea au hotarat ca doar Sfanta noastra Biserica Ortodoxa constituie Una Sfanta Biserica.

Sinodul de la Constantinopol din 1895 rezuma toate Sinoadele de mai dinainte:

Ortodoxia, adica, Biserica Rasaritului, cu dreptate se lauda intru Hristos ca este Biserica celor Sapte Soboare Ecumenice si a intaielor noua veacuri de crestinatate si este prin urmare Biserica lui Hristos cea Una, Sfanta, Soborniceasca [Catolica] si Apostoleasca, „stalp si temelie a adevarului”. Si actuala Biserica Romana este biserica inovationismului si a masluirii scrierilor Parintilor Bisericii si a deformarii Sfintelor Scripturi si a hotararilor Sfintelor Sinoade. Cu dreptate si pentru buna pricina a fost denuntata si este denuntata atata vreme cat staruie in inselarea ei. „Mai bine un razboi demn de lauda”, graieste Sfantul Grigorie de Nazianz, „decat o pace despartita de Dumnezeu”.

Reprezentatii Bisericilor Ortodoxe au declarat aceleasi lucruri la conferintele Consiliului Mondial al Bisericilor. Printre ei se gaseau teologi ortodocsi remarcabili, precum Parintele George Florovski. Astfel, la Conferinta de la Lund din 1952, s-a declarat:

Am venit aici nu pentru a judeca alte Biserici ci pentru a le ajuta sa vada adevarul, sa luminam gandirea lor intr-un mod fratesc, informandu-le asupra invataturilor Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici, adica a Bisericii Ortodoxe, care este neschimbata din vremea apostolica.

La Evanston in 1954:

In concluzie, suntem siliti a marturisi convingerea noastra profunda ca singura Sfanta Biserica Ortodoxa a pastrat „credinta data sfintilor, odata pentru totdeauna” in toata deplinatatea si puritatea ei. Si aceasta nu din pricina vreunui merit omenesc al nostru, ci intrucat Dumnezeu este multumit sa pastreze comoara Sa in vase pamantesti...

Si la New Delhi in 1961:

Unitatea a fost rupta si este necesar sa fie redobandita. Caci Biserica Ortodoxa nu este o confesiune, nu una dintre celelalte sau una printre multe altele. Pentru ortodocsi, Biserica Ortodoxa este Biserica. Biserica Ortodoxa percepe si constientizeaza ca structura ei interioara si invatatura ei coincide cu kerygma apostolica si cu traditia stravechii Biserici nedespartite. Biserica Ortodoxa se afla in succesiunea neintrerupta si permanenta a preotiei sacramentale, a vietii sacramentale, si a credintei. Succesiunea apostolica a institutiei episcopale si a preotiei sacramentale, pentru ortodocsi, este cu adevarat o componenta esentiala si, din aceasta cauza, un element necesar in existenta intregii Biserici. Potrivit convingerii ei launtrice si unei constientizari a circumstantelor, Biserica Ortodoxa ocupa o pozitie deosebita si extraordinara in crestinatatea divizata, ca purtatoare si martora a traditiei stravechii Biserici nedespartite, din care provin actualele denominatiuni crestine, prin reductie si separare.

Am putea, de asemenea, prezenta aici marturiile teologilor ortodocsi cei mai remarcabili si de larga recunoastere. Ne vom limita la unul, raposatul Parinte Dumitru Staniloae, un teolog remarcabil nu doar pentru intelepciunea sa, ci si pentru amploarea si cugetul ortodox al perspectivei ecumenice.

In multe locuri din remarcabila sa carte, Catre un ecumenism ortodox, el abordeaza teme ce sunt relevante declaratiei in comun [care este pusa aici in discutie] si poarta marturia Ortodoxa. Prin aceasta, deci, vor fi infatisate dezacordul intre pozitiile luate in document si credinta Ortodoxa:

„Fara o unitate in credinta si fara de comuniune in acelasi Trup si Sange al Cuvantului Intrupat, o astfel de Biserica nu ar putea exista, nici nu ar putea fi o Biserica in deplinul inteles al cuvantului.”

„In cazul celui ce intra in comuniune deplina de credinta cu membrii Bisericii Ortodoxe si devine un madular, iconomia [pogoramantul] este inteleasa ca dand validitate unei Taine savarsite anterior in afara Bisericii.”

„In viziunea romano-catolica, Biserica nu este atat un organism spiritual ce este condus de catre Hristos cat o organizatie nomocanonica care, chiar si in cazurile cele mai bune, vietuieste nu in nivelul divin ci in cel supranatural  al harului creat.”

„In pastrarea acestei unitati, un rol indispensabil este jucat de unitatea credintei, deoarece aceasta din urma inlantuieste madularele cu Hristos si unele intre altele.”

„Acei ce nu marturisesc un Hristos intreg si deplin, ci doar anumite parti ale Sale, nu pot dobandi o comuniune deplina nici cu Biserica nici cu altcineva.”

„Cum este cu putinta ca romano-catolicii sa se uneasca cu Ortodocsii intr-o euharistie comuna, cand ei cred ca unitatea provine mai mult de la Papa, decat din Sfanta Euharistie? Poate sa izvorasca dinspre Papa dragostea pentru lume, adica, dragostea ce izvoraste de la Hristosul Sfintei Euharistii?

„Exista o recunoastere crescanda a faptului ca Ortodoxia, ca trupul complet al lui Hristos, cauta intr-un mod concret sa primeasca partile ce au fost despartite.”

Este de la sine inteles ca doua trupuri depline ale lui Hristos nu pot exista.

III

Prea Fericirea Voastra, cineva s-ar putea intreba de ce Ortodocsii au purces sa faca aceste concesii de vreme de romano-catolicii nu numai ca staruie, dar si intaresc eclesiologia lor centrata pe papa.

Este un fapt cunoscut ca cel de-al Doilea Conciliu Vatican [1963] nu numai ca nu a neglijat sa diminueze primatul si infailibilitatea [Papei], ci chiar le-a marit. Potrivit raposatului Profesor Ioan Karmiris, „In ciuda faptului ca al Doilea Conciliu Vatican a acoperit obisnuitele pretentii Latine privind conducerea monarhica absolutista a Papalitatii cu mantia colegialitatii episcopilor, aceste pretentii nu numai ca nu au fost diminuate; din contra, ele au fost reintarite de catre acest Conciliu. Actualul Papa [Ioan XXIII] nu ezita sa le promoveze, chiar si in perioade nepotrivite, cu multa emfaza.”

Si Enciclica Papei, „Catre Episcopii Bisericii Catolice” (28 mai 1992), recunoaste doar Roma drept biserica „catolica” si pe Papa drept singurul episcop „catolic”. Biserica Romei si episcopul ei alcatuiesc „esenta” tuturor celorlalte biserici. Mai mult, fiecare biserica locala si episcopul ei constituie doar expresii ale „prezentei” si „autoritatii” directe a episcopului Romei si a bisericii sale, care „hotaraste din interiorul identitatii ecleziale a fiecarei biserici locale.”

Potrivit acestui document papal, de vreme ce Bisericile Ortodoxe refuza sa se supuna Papei, ele nu poarta deloc caracterul Bisericii si sunt vazute doar ca „biserici partiale” („Verdienen der titer teilkirchen.”)

Aceeasi ecleziologie este exprimata in Ghidul ecumenic („un ghid pentru aplicarea principiilor si a agendei privind ecumenismul”) al Bisericii Romano-Catolice, prezentat de catre Cardinalul Cassidy la intalnirea episcopilor Romano-Catolici (10-15 mai 1993, o luna inainte de Balamand), privind ne-Catolicii si, intr-adevar, Ortodocsii.

Ghidul ecumenic accentueaza faptul ca romano-catolicii isi „pastreaza convingerea ferma ca unica Biserica a lui Hristos subzista in Biserica Catolica, care este condusa de urmasul lui Petru si de catre episcopii ce sunt in comuniune cu el”, precum si ca ”Colegiul Episcopilor il are drept cap al sau pe Episcopul Romei, urmasul lui Petru”.

In acelasi document, se spun numeroase lucruri placute auzului, despre nevoia de a dezvolta un dialog ecumenic si o educatie ecumenica – evident, pentru a tulbura apele si a atrage pe Ortodocsii naivi spre acel mijloc eficace de unire, conceput de Vatican, adica supunerea catre Roma.

Mijlocul, potrivit Ghidului ecumenic, este urmatorul:

Criteriile care au fost stabilite pentru colaborarea ecumenica, pe de o parte, sunt recunoasterea mutuala a botezului si asezarea simbolurilor comune ale credintei in viata liturgica empirica; si pe de alta parte, sunt colaborarea in educatia ecumenica, rugaciunea in comun si cooperarea pastorala, cu scopul de a trece de la conflict la coexistenta, de la coexistenta la colaborare, de la colaborare la partasie, de la partasie la comuniune.

Asemenea documente pline de ipocrizie sunt, insa, in general, primite pozitiv de catre Ortodocsi.

Suntem intristati sa constatam ca declaratia comuna este asezata pe rationamentul romano-catolic de mai sus. Din pricina celor rezultate recent in astfel de termeni, insa, incepem sa ne intrebam daca nu cumva cei ce pretind ca diferitele dialoguri sunt in defavoarea Ortodoxiei ar putea avea dreptate in cele din urma.

Prea Sfinte Parinte si Stapane, in termeni omenesti, prin intermediul declaratiei comune, romano-catolicii au reusit sa dobandeasca din partea anumitor Ortodocsi recunoasterea lor ca urmasi legitimi ai Uneia Sfinte Biserici, cu deplinatatea Adevarului, Harului, Preotiei, Tainelor si a Succesiunii Apostolice.

Dar aceasta izbanda este in propria lor dauna, caci inlatura de la ei putinta de a constientiza si de a se pocai de grava lor boala ecleziologica si doctrinala. Din aceasta pricina, concesiunile facute de Ortodocsi nu sunt filantropice. Ele nu sunt spre binele nici al romano-catolicilor, nici al Ortodocsilor. Ele sar de la nadejdea Evangheliei (Col. 1:23) lui Hristos, singurul Dumnezeu-Om, la Papa, omul-dumnezeu si idolul umanismului Apusean.

De dragul romano-catolicilor si al intregii lumi, a caror singura nadejde este Ortodoxia neprihanita, suntem siliti sa nu primim niciodata unirea sau infatisarea Bisericii Romano-Catolice drept o „Biserica Sora”, sau pe Papa drept episcopul canonic al Romei, sau „Biserica” Romei ca avand Succesiune Apostolica, Preotie si Taine canonice, fara ca ei [Papistasii] sa isi declare renuntarea la Filioque, infailibilitatea si primatul papal, harul creat, si restul cacodoxiilor lor. Caci nu vom privi nicicand acestea ca fiind niste deosebiri neinsemnate sau doar niste pareri teologice, ci drept deosebiri care altereaza in mod irevocabil caracterul teantropic al Bisericii si aduc hula.

Urmatoarele hotarari de la Vatican II sunt caracteristice:

Pontiful Roman, succesorul lui Petru, este sursa permanenta si vazuta si temelia unitatii episcopilor si a multimii credinciosilor.

Aceasta supunere religioasa a voii si mintii trebuie exprimata intr-un fel deosebit inaintea adevaratei autoritati de invatatura a Pontifului Roman, chiar si atunci cand el nu vorbeste ex cathedra.

Pontiful Roman, capul colegiului episcopilor, in virtutea oficiului sau, poseda infailibilitate atunci cand, intarindu-si fratii (Luca 23:32) ca pastorul si cel mai inalt invatator al tuturor credinciosilor, declara o invatatura printr-un act de definire, privind credinta sau morala. Din aceasta cauza este drept a spune ca decretele Papei sunt ireversibile in natura si nu sunt subiectul dispensei de catre Biserica, intrucat ele au fost pronuntate cu colaborarea Duhului Sfant... In consecinta, decretele Papei nu sunt subiectul unei alte aprobari, unui alt apel, unei alte judecati. Caci Pontiful Roman nu isi exprima pozitia ca persoana particulara, ci ca cel mai inalt invatator al Bisericii universale, asupra caruia se odihneste in persoana darul infailibilitatii a chiar insesi Bisericii si care stabileste si protejeaza invatatura de Credinta Catolica.

In cursul responsabilitatii sale ca vicar al lui Hristos si pastor al intregii Biserici, Pontiful Roman are autoritatea deplina, cea mai inalta si universala, in Biserica, pe care este intotdeauna imputernicit sa si-o exercite liber... Nu poate exista un Sinod Ecumenic daca nu este validat sau cel putin acceptat de catre urmasul lui Petru. Convocarea, prezidarea si aprobarea hotararilor Sinoadelor sunt prerogativele Pontifului Roman.

Toate aceste invataturi, Prea Fericirea Voastra, nu cad asupra urechilor Ortodocsilor ca hula impotriva Duhului Sfant si impotriva Ziditorului Dumnezeiesc al Bisericii, Iisus Hristos, singurul Cap al Bisericii vesnic si infailibil, singurul de la Care izvoraste unitatea Bisericii? Nu contrazic acestea Ecleziologia Ortodoxa centrata pe Evanghelie si pe Dumnezeu-Omul, inspirata de Sfantul Duh? Nu subordoneaza acestea pe Dumnezeu-omul, omului?

Cum putem face concesii sau coexista cu un asemenea duh, fara a ne pierde credinta si mantuirea?

Ramanand credinciosi tuturor celor ce le-am primit de la Sfintii nostri Parinti, nu vom accepta nicicand actuala „Biserica” Romana ca impreuna-reprezentanta cu a noastra a Uneia, Sfinte, Sobornicesti [Catolice] si Apostolesti Biserici a lui Hristos.

Credem de trebuinta ca printre deosebirile teologice sa fie notata distinctia intre esenta si energia lui Dumnezeu, si nezidirea energiilor dumnezeiesti, caci daca harul este creat, asa cum pretind romano-catolicii, mantuirea si indumnezeirea omului este anulata, iar Biserica inceteaza a fi o comuniune de indumnezeire [theosis] si degenereaza intr-o institutie nomocanonica.

Adanc indurerati in suflet din pricina celor de mai sus, apelam la voi Parintele nostru Duhovnicesc. Si cu cel mai adanc respect, va chemam si va imploram, cu intelegerea si sensibilitatea voastra pastorala caracteristica, sa luati aceasta chestiune extrem de grava in mana si sa nu acceptati documentul [de la Balamand], si in general sa actionati in toate caile cu putinta spre a impiedica urmarile nedorite pe care le va avea asupra unitatii pan-Ortodoxe, daca cumva unele Biserici il vor adopta.

Mai mult, cerem rugaciunile voastre sfinte si ascultatoare de Dumnezeu ca si noi, smeritii locuitori si monahi ai Sfantului Munte, in vremea aceasta de confuzie duhovniceasca, compromis, secularizare si scadere a acuitatii noastre doctrinare, sa ramanem credinciosi pana la moarte catre ceea ce ne-a fost inmanat de Sfintii nostri Parinti ca un dreptar al invataturii (Rom. 6:17), indiferent care va fi pretul.

Cu cel mai adanc respect, ne închinăm sfintei voastre mâini drepte.

Semnat de: Toti reprezentantii si conducatorii celor douazeci de Sfinte Manastiri ale Sfantului Munte al Atonului

P.S. Aceasta scrisoare a fost trimisa si Bisericilor care au luat parte la dialogul teologic si sunt, prin urmare, interesate in mod direct, precum si celorlalte Biserici spre a le informa.